Cofetăria Atemporală

Pe Republicii, undeva pe stânga cum te plimbi spre Piaţa Sfatului, se află o cofetărie. Dacă te grăbeşti sau pur şi simplu nu ai obiceiul de a te uita cu atenţie în stânga şi-n dreapta când mergi, sunt mari şansele să nu o observi.
De aici porneşte întocmai frumuseţea ei.
Uşa mare dintr-un material forjat vopsit în alb nu e întotdeauna deschisă  şi este destul de greu de deschis dacă eşti o persoană minionă.
Dar haideţi să intrăm ...
Încăperea pare a fi un loc vechi de sute de ani unde prinţesele liliputane sărbătoreau..de ce liliputane? pentru că mesele pătrate şi albe nu trec de abdomenul unei persoane de 1,60 m. Să nu mai pomenesc de tamburelele roşii.. de asemenea pătrate :-)
Totul e alb acolo..un alb murdar,bineînţeles..cum altfel poate fi un spaţiu folosit de sute de ani? sau poate.. nu de sute de ani..poate de mii de ani..sau poate dispare noaptea şi ziua reapare fără nicio schimbare..
Peste tot te poţi vedea în timp ce stai la măsuţă şi mănânci ,fiindcă în jur sunt oglinzi. Felii subţiri de oglinzi. În ele nu te vezi complet,ci înjumătăţit. Trebuie să te apropii de tinele din oglindă ca să te vezi. 
... De cum intri pentru prima oară te străpunge senzaţia că: ori ai mai fost, ori-dacă vei trăi încă o sută de ani, ea va rămâne acolo neschimbată. E o senzaţie de vechi, totuşi un vechi plin de viaţă. Şi istorie.
Aici te simţi important. În acelaşi timp nesemnificativ pentru ceilalţi şi viaţa pe care o ai.

... E ciudat ce scriu,ştiu, încerc să descriu cât mai corect, pentru că tare neobişnuit de frumos e locul ăsta.
Pentru mine e mai mult decât o cofetărie.
E cofetăria bătrânilor, rar vezi tineri, iar dacă sunt-e clar ca se simt stingheriţi între atâţia vârstnici.
Şi de asemenea e cert că nu ieşi din locul ăsta fără să-ţi fi stârnit vreo reacţie .
E cofetăria unde bătrânii fără familie, fără oameni cărora să le pese de ei, vin şi beau un ceai, sau mănâncă poate o prăjitură cum n-au mai mâncat de ani de zile.
Da..vin mulţi vârstnici care stau singuri la măsuţe şi au priviri triste. Mai mult ca sigur că sunt săraci. Şi preţuiesc produsul pe care tocmai l-au cumpărat. Poate că ar vrea să rămână pe veşnicie la măsuţele pătrate, pentru că măcar acolo sunt văzuţi .
Vin şi familii cu aer modest şi cu copii încântaţi că mănâncă ceva dulce. E bucuria aceea a micului gest pe care nu îl primeşti des şi îl preţuieşti tocmai din acest motiv.
Eu am mers acolo însoţită, în calitate de cuplu care se ceartă dar în această cofetărie se împacă. Apoi - cuplul care, până la urmă s-a destrămat, dar iarăşi s-a legat.
O singură dată noi doi am fost legaţi şi prăjiturelele şi-au făcut efectul - am plecat de acolo tot legaţi.
Însă de fiecare dată am lăsat la măsuţa respectivă un fragment de poveste.
Fiecare om care păşeşte aici îşi lasă viaţa să zacă - timpul se opreşte - în faţa unei prăjituri ieftine, a unui corn, un ceai, ori un suc. Fie că vorbeşte prin cuvinte ori prin gânduri şi priviri, Totul rămâne suspendat în aerul vechi şi murdar al încăperii pline de oglinzi.
Şi data viitoare când intri, ştii (fiindcă simţi) că cineva dinaintea ta şi-a lăsat povestea nespusă, emoţiile ascunse ori trăirile intense la oricare măsuţă pătrată înconjurată de tamburele roşii în număr de patru - cu soţ deci- dar la care se aşeaza foarte rar patru fiinţe umane laolaltă.
... Ultima oară un bătrân cu ochii albaştri şi limpezi, citea cu lupa rânduri dintr-un ziar.